4. Castelul

- Lenore! exclama barbatul din pragul usii. Cum ai ajuns aici?
- Ti-am trimis o scrisoare in care ti-am explicat ca vin, cand vin, cu cine vin si cum ajung..
- Ma jur pe tot ce am mai sfant ca nu am primit nimic. Va rog intrati, faceti-va comode.

Varul Quin nu era asa cum si-l amintea Lenore sau cum si-l imagina ea din pozele recente. Avea aproape 30 de ani dar avea figura unui om mai batran ca el. Pe chipul lui se citea experienta anilor de viata.
Castelul era destul de mare, spre surprinderea fetelor care nu isi puteau imagina cum putea trai cineva singur aici. Ce-i drept, nimeni nu se ocupa de curatenie si lucrul asta se baga de seama usor.
-Imi cer scuze pentru dezordine. Daca as fi stiut ca veniti as fi angajat pe cineva sa curete castelul, v-as fi pregatit camerele sau macar as fi pregatit cina.
- Nu-ti face griji Quin, zise Lenore. Suntem 3 femei in casa acum, ne descurcam noi. Te rog insa sa ne scuzi pentru deranj si pentru vizita “neanuntata”.
- Permiteti-mi, va rog doamnelor, sa va indrum macar spre camerele voastre.
Lenore ii prezenta gemenele, varului sau, apoi il urmara toate trei pe Quin pana la primul etaj, unde acesta le arata 3 camere alaturate. Gemenele intrebara politicos daca are cumva o camera cu doua paturi, asa ca lor le arata o alta usa, paralela cu cea a Lenorei.
Elly nu era prea surprinsa de camera ei, deoarece era decorata intr-un mod asemanator celei in care locuise pana atunci. Cu toate acestea, i se facu piela de gaina cand se gandea ca va trebui sa doarma singura intr-o camera atat de mare. “Le invidiez pe gemene, ele sunt mereu nedespartite” “Si ce vrei? Sa te clonezi?” “Nu, dar mi-ar fi placut sa am pe cineva care sa-mi tina de urat” “Gaseste-ti iubit” “Ma refeream la o sora… sau macar o pisica sau un aimalut care sa ma insoteasca peste tot”. In timp ce in capul ei se dadeau lupte serioase, Lenore se plimba prin camera si stergea praful pe unde apuca. Despre o curatenie serioasa nu putea fi vorba, dar macar sa nu inspire tot praful ala. Se duse apoi in camera gemenelor si fu surprinsa sa vada ca ele nu au facut nimic decat sa stea intinse pe pat.
- Nu ne deranjeaza nimic din camera noastra, spuse Reissa drept raspuns.
- Haide-ti jos sa vorbim cu Quin, sa-l punem la curent cu toate lucrurile. Si sa-l cunoaste-ti si voi mai bine.
- Ai de gand sa-i povestesti cum am murit noi intr-un accident de masina pe care tot noi l-am provocat si cum am ajuns “vii” pana aici? Intreba Rachel pe un ton superior.
- Nu chiar… In afara de asta. Dar haide-ti jos, vom vedea ce si cum.

In cautarea lui Quin, fetele trecura printr-un fel de camera de relaxare , unde, un barbat statea aplecat deasupra unei table de sah. Barbatul avea parul negru, lung pana la umeri, ochii albastri si pielea albicioasa. Avea buzele subtiri, fara o culoare aparte, iar parul era putin ondulat, in armonie cu chipul sau. Lenore nu ii putea da o varsta dar observa ca barbatul parea foarte sigur pe el ca si cum ar avea cunostinte superioare iar logica lui o intrecea pe a multora. Era imbracat comod, intr-un pulovar gri si blugi negri, dar nu parea deloc sa se potriveasca in hainele alea. In schimb se potrivea perfect in decorul castelului si parca tot frigul din interior se datora lui. Datorita ochilor sai albastri, Elly il asocia cu ghiata si frigul, ba chiar simti cum un ghetar ii cobora pe sira spinarii cand barbatul le vorbi. Se prezenta drept Edgar si le anunta ca sunt asteptate la cina, in bucatarie, conducandu-le intr-acolo.

- Luati loc fetelor. Vad ca l-ati cunoscut pe Edgar, zise Quin in timp ce toata lumea se aseza la masa.

Gemenele erau oarecum mirate de aparitia neasteptata a inca unui barbat in casa si isi puneau intrebari ciudate legate de Quin. Lenore insa, care nu putea participa la conferinta lor mintala, era atrasa de felul in care era amenajata bucataria; era suprinsa si de faptul ca varul ei stia sa gateasca, desi ar fi trebuit sa se gandeasca de dinainte la asta, doar locuia singur, stia sa faca de toate.

- Sunt un vechi prieten de-al lui Quin si am venit in vizita sa-l inving la o partida de sah, zise Edgar, parca ghicind la ce se gandeau gemenele, moment in care le atrase atentia. Gemenele au ridicat capul simultan si si-au indreptat privirea spre Edgar care le fixase deja cu ochii.
- Asa e, intari Quin. A venit aici azi dimineata si va ramane peste noapte. Desi, in legatura cu partida de sah, inca nu am apucat sa o terminam.
- Quin, chiar voiam sa te intreb ceva, te deranjeaza daca raman mai mult de o noapte? Am niste treburi de rezolvat prin sat, nu am mai trecut de mult pe aici.
- Din partea mea poti sta cat doresti, veni raspunsul. Desigur, daca si fetele sunt de acord.
- Quin e casa ta. Tu decizi, adauga Rachel glacial.
- Nu-ti face griji Quin, voi gati eu urmatoarele seri, spuse Lenore.
- Nu e nevoie sa te deranjezi, Lenore.
- Nu e un deranj. Nu putem veni sa locuim aici si sa te folosim pe post de sluga. Vom imparti treburile in casa.

Toata lumea fu de acord si incepura toti sa manance. Pe parcursul cinei, intrebarile zburara dintr-un colt in altul. Fetele povestira cum au ajuns pana acolo, iar Edgar le explicase ca locuia la cateva sate distanta si avea cateva cunostinte si afaceri prin zona. Pe Lenore o inspaimanta vocea lui Edgar si se intreba cum putea varul ei Quin, care parea un om atat de linistit, sa fie prieten cu o asemenea persoana. Gandindu-se mai bine, si-a dat seama ca si ea avea prietene ciudate si ca probabil Quin isi punea aceleasi intrebari despre ea. Totusi, povestea gemenelor o cunostea, dar Edgar ce era?

3. Good luck Lenore

Mergeau pe drumul mult prea cunoscut spre casa prietenei lor. Se bucurau de lumina lunii, care era singura sursa de lumina caci strazile satului erau lipsite de felinare. Se bucurau ca norii grosi de dimineata, de cand stateau pe langa lac, disparusera inainte de apusul soarelui. Dar bucuria lucrurilor acestea minore nu se compara cu ingrijorarea ce le polua mintile. Ce ii vor spune Lenorei? Oare ea le va recunoaste? Oare nu cumva se va speria si va intoarce tot satul impotriva lor? Oare le va crede? Oare va accepta sa le ajute? Intrebarile apareau din toate colturile mintii. In sfarsit, au ajuns in fata casei Lenorei. Camera fetei era la etaj si avea vedere spre curtea din spate, nu inspre stada, asa ca gemenele au fost nevoite sa sara gardul ca sa ajunga in partea aceea a casei. Norocul lor ca oamenii in satul respectiv nu erau preocupati cu paza si nu aveau caini imensi sa le patruleze curtea. Lenore locuia intr-o vila cu 2 etaje, destul de mare si foarte ingrijita. In fata geamului ei se inalta un stejar mai batran decat casa. Gemenele se catarasera cu usurinta in copac si au sarit pe acoperisul din fata geamului Lenorei, acoperis de deasupra terasei.

Lenore era o fata cu parul castaniu spre roscat, de varsta lor, care desi avea 20 de ani inca locuia cu mama ei. Defapt, in acel sat, toate fetele locuiau cu parintii pana se maritau. Nu avea prea multi prieteni, din cauza faptului ca oamenii o considerau nebuna si se tineau departe de ea. Adevarul e ca Lenore auzea voci, in mintea ei erau mereu discutii aprinse in contradictoriu. Nu trecea zi in care sa nu-si doreasca sa scape de vocea aceea. Mereu isi da cu parerea gresit, mereu o jigneste, mereu zice numai tampenii, mereu se amuza pe seama prietenilor ei. Uraste atat de mult vocea aceea incat adese ori o injura si din cand in cand, scapa cate o injuratura cu voce tare, astfel ca oamenii din jur au impesia ca le este adresata lor. Gemenele s-au obisnuit cu felul acesta de a fi al Lenorei si nu le deranjeaza cu nimic. Ba chiar o considerau speciala.

In noaptea aceea in care strazile erau patrulate de lumina lunii, in care cerul nu cunostea lumina stelelor, in care liliecii zburau haotic chitaind, Lenore se rasucea pe o parte si pe alta in pat, alergand pe loc, luptandu-se cu ceva invizibil. In visul ei, vocea ce o sacaia mereu avea acum trup si o infatisare aparte. Nu mai era o simpla voce, era o persoana, si o ameninta pe Lenore si o fugarea printr-o padure plina de crengi care nu o lasau sa inainteze. Si s-a blocat intre crengi si nu putea fugi si auzea un sunet ciudat, ca si cum cineva ciocanea in copaci. Sunetul devenea insistent iar ea nu putea iesi de acolo. Intr-un final a deschis ochii si auzea in continuare ciocanitul. Si-a dat seama numaidecat ca cineva batea in geam. Era ciudat si lipsit de logica, dar asta era primul gand din mintea Lenorei. Asa ca a dat draperiile la o parte si a ramas socata sa isi vada acolo vechile prietene…

“Visezi. Esti proasta. Du-te si culca-te la loc.”

“Mai taci odata. Nu ma duc deloc sa ma culc”, asa ca deschise geamul.

- Voi… sun… ce.. cum? “esti o balbaita!” “TACI!”

- Buna Elly. Iti explicam totul imediat, dar lasa-ne sa intram, zise Rachel.

Elly, cum i se adresau fetele, deschise geamul larg si se dadu din calea lor.

- Dar voi sunteti moarte. Voi nu aveti cum sa fiti.. voi.. voi.. cred ca visez. Sau sunt blestemata? Sau ce sunteti?

- Nu tu esti blestemata Elly, ci noi, veni raspunsul din partea Reissei. Mai bine te asezi pe pat, caci urmeaza o poveste lunga.

Pe un birou vechi, sculptat din lemn, cu forme si decoratii frumoase, se afla un pahar cu apa. Elly il lua, bau cateva guri din el, apoi se asezase pe scaunul ce era sculptat in acelasi fel ca si biroul.

In timp ce Reissa ii povestea Lenorei toate cele intamplate, Rachel se foia prin camera studiind cu atentie lucrurile din jur. Camera Lenorei era intunecata, si nu numai din cauza ca lumina serenara nu patrundea pe geam, dar si ziua era intunecata. Cel putin asa si-o amintea Rachel. Asta pentru ca draperiile erau foarte groase iar Lenore statea cu ele trase permanent. Nu era o fana prea mare a luminii soarelui.  Era o camera ce amintea de un castel, era amenajata cu gust si toate obiectele de mobilier pareau sculptate. Tapetul era pictat chiar de Lenore. Era o artista desavarsita. Rachel se intreba adesea cum poate Elly sa traiasca cu vocea aceea din capul ei. Cum se poate concentra asupra unei picturi sau a oricarui alt lucru.

- Intr-adevar, nu puteti risca sa va vada lumea de prin zona. V-ati gandit unde aveti de gand sa stati de acum? Intreba Elly.

- Speram sa ne ajuti tu cu asta, spuse Reissa.

Rachel se desparti de tabloul pe care il admira si se alatura discutiei.

- Noi ne-am gandit ca ar fi bine sa plecam din Germania, nu numai din sat. Asa ar fi cel mai sigur.

- Sa stiti ca mi-a venit o idee… “Care e o idee proasta asa ca mai bine taci”. “Taci tu, lipitoare cu râie ce esti.” Am un var de-al 3-lea care locuieste singur intr-un castel din Anglia. Parintii lui au murit de mult iar el a jurat sa nu se insoare niciodata si de aceea sta singur. Nu cred ca i-ar strica putina companie.

- Elly, dar noi nu putem merge sa stam la varul tau pe care nici macar nu-l cunoastem, riposta Reissa.

- Nu veti sta voi la el, zise Elly defensiv. Voi sta eu la el si voi veti sta la mine. Ati prins ideea? Intreba ea facandu-le semn cu ochiul.

- Dar nu se va supara daca apari asa de nicaieri, plus inca 2 prietene care arata de parca ar fi iesit din mormant? Intreba Reissa.

- Stai putin Elly, se adresa Rachel, ce ai de gand sa faci? Ce le vei spune mamei tale? Chiar vrei sa pleci de aici numai de dragul nostru?

- M-am saturat oricum de locul asta, Rachel. M-am saturat de oamenii care ma cred nebuna si de casa asta. Mi-ar face placere sa vin cu voi. Mamei  ii voi spune ca plec si cam asta e tot. Defapt, nici nu ii zic, ii las doar bilet. Am 20 de ani si cred ca pot face ce vreau de acum in colo. Cat despre verisorul ala… ei bine am tinut legatura cu el prin scrisori in ultimele luni si m-a invitat de cateva ori sa stau la el, deci nu cred ca va fi o problema. Il voi anunta printr-o scrisoare ca venim.

- Bine Elly, dar cum ajungem noi la Londra?

- Nu-ti face griji Shad, m-am gandit si la asta.

Shad era porecla lui Rachel din copilarie. Rachel tresari la auzul acestui pseudonim pentru ca nu o mai strigase nimeni de mult timp asa.

- M-am gandit de multe ori sa fug de acasa dupa ce ati murit voi, continua Lenore. M-am intrebat de multe ori daca e posibil si daca pot locui in alta parte decat cu mama, asa ca am facut putine cercetari. In satul vecin, am o verisoara cu care tin legatura din copilarie. Ne intelegem destul de bine.  Putem merge pe jos pana acolo in noaptea asta, sunt doar cativa kilometri. Vom ajunge acolo in zori asa ca putem merge la ea si sa o rugam sa ne duca in Berlin inca de dimineata. Ajunse in Berlin, vom gasi acolo pe cineva care sa mearga in Anglia si sa ne ia si pe noi. Cred ca am rude si acolo. Eu ma inteleg bine cu rudele mele, fata de cum ma inteleg cu oamenii din sat. Suntem o familie mare si unita.

In timp ce vorbea, Elly se foia prin camera si scotea din dulapuri si sertare tot felul de lucruri care le arunca pe pat. Scoase un rucsac, o hartie facuta sul ce fetele banuira ca ar fi o harta, niste bocanci mai inalti putin de glezna, cu talpa groasa si niste haine pe care le luase in mana si se duse dupa o draperie ca sa se schimbe.  Cand termina de vorbid, termina si de imbracat, se indrepta spre birou de unde isi luase un instrument de prins parul. Gemenele stateau pe pat si o urmarisera in tot acest timp.

- Ce ziceti? Mergem?

- Ei bine, nu avem nimic de pierdut daca incercam, zise Rachel.

Lenore lua o foaie de hartie pe care a scris ceva si o lasa pe birou; impacheta cateva lucruri in rucsac, apoi dintr-o cutiuta ciudata lua o suma de bani si iesi pe fereastra. Gemenele o urmara afara din curte si apoi drept inainte spre iesirea din sat.

2. Afterlife

Desi lumina soarelui era departe, sub patura groasa de nori, lacul inghetat stralucea ca un pahar de cristal proaspat lustruit. Totul in jur era de un alb imaculat. Lumea nu se prea inghesuia sa vina in partea asta a satului din cauza aspectului sinistru, dar fetele il considerau chiar atragator. Din cauza albului predominant, Reissei ii veni in minte imediat culoarea sangelui proaspat si potrivirea unui cadavru in peisajul acela mult prea linistit. Rachel stiu la ce se gandeste sora ei si marai putin pentru a readuce-o cu picioarele pe pamant. Reissa isi scutura capul de alte aberatii si se concentra asupra problemei:  Ce era de facut?

Intr-un copac  inalt, scortos, pe care se citeau sutele de ani trecuti, statea pe o creanga, in echilibru perfect, Reissa meditand la nemurire. Pe creanga alatura statea Rachel, ca o reflexie in oglinda a Reissei. Amandoua se gandeau la acelasi lucru si din cand in cand faceau acelasi gesturi, in oglinda, desi niciuna dintre ele nu era atenta la cealalta. Legatura telepatica dintre ele era foarte mare.

- Deci asta e, zise Reissa. Suntem blocate aici.

- Asta doar daca nu cumva ne schimbam comportamentul si in sfarsit vom fi eliberate…

- Mai vedem noi si despre asta.

- Pana atunci, cred ca ar fi bine sa ne schimbam locatia. Si nu ma refer numai la sat, cred ca ar fi bine sa plecam din Germania. Lumea ne crede moarte, nu putem risca sa fim vazute bantuind pe aici. Lumea era destul de rea cu noi si cand eram in viata, da’poi acum, adauga Rachel.

- Sunt pe jumatate de acord. Ma gandesc ca nu trebuie sa luam decizii asa pripite..

- Pripite? Vrei sa fim arse pe rug?

- Care ar fi problema? Oricum nu putem muri… Reissa isi daduse seama de ce spusese si reveni pe un ton mai calm. Bine. Nu vreau sa fim arse pe rug. Doar ca ar trebui sa o anuntam si pe Lenore in legatura cu ce s-a intamplat. Poate vom gasi impreuna cu ea alta solutie decat sa lasam tot in urma. Plus ca e singura persoana care ne-a inteles vreodata, m-as simti vinovata sa o las aici, cu nemernicii astia iar noi sa traim bine-mersi in alta parte.

- Si cum sugerezi sa tinem aceasta conferinta, tinand cont de faptul ca nu putem fi vazute? Se adresase Rachel pe un ton superior.

- N-am nici cea mai mica idee, zise Reissa recunoscandu-si infrangerea in ideea respectiva.

Au stat amandoua putin pe ganduri, adresandu-si cateva cuvinte usturatoare prin intermediul mintii, ajungand amandoua la aceeasi idee. Stiau ce au de facut. In noaptea ce urma sa vie, se vor strecura in casa lor, isi vor schimba hainele, apoi se vor duce direct la fereastra Lenorei si vor dezbate problema. Din cauza a ceea ce li s-a intamplat si al aspectului morbid al satului, nimeni nu avea curajul sa iasa din casa noaptea sau sa priveasca macar pe strada pe timpul noptii. Astfel, pazite de intuneric si indrumate de lumina lunii, fetele erau in siguranta.

Zis si facut. La lasarea soarelui peste munti, fetele au plecat de langa lac si s-au indreptat silentioase ca niste pisici direct spre vechea si pustiita lor casa. Multe nu se schimbasera din infatisarea sa, era la fel de prafuita, la fel de neingrijita si inainte sa moara. In interior, mobilierul era acoperit cu panza care pe vremuri era alba, dar acum avea o nuanta galbuie, sau mai degraba gri din cauza prafului. Peretii erau inveliti in tapet de moda veche, din acela cu dungi verticale de culori ce se repeta si cu modele floarele. Candva, tapetul avea culori de rosu si crem pal, foarte placut, relaxant ce iti oferea acea caldura a unei case locuite. Acum insa, culorile capatasera alte nuante ce te duceau cu gandul la soareci si mucegai.

Camera fetelor era la etaj. Desi casa era mare si puteau sta in camere separate, ele au decis ca nu vor sa fie separate nici macar noaptea cand dorm. Trebuiau sa fie permanent impreuna. Adese ori, aveau si vise comune.  In schimb, paturile erau separate, la fel si garderobele, la fel si toate celelalte lucruri. Defapt, fiecare lucru din camera avea o dublura. Totul in afara de haine. Cand erau mici, erau imbracate la fel si era amuzant sa le deosebesti doar dupa culoarea parului, dar cand au crescut au decis ca nu vor sa arate ca niste clone, desi gusturile erau aceleasi. Totusi, nu se puteau imbraca niciodata pe deplin cum voiau ele. Satenii le urau, si daca s-ar mai fi imbracat si strident, atunci ar fi intrat in belele mari. Nu-i suportau pe sateni, dar faceau oarecum tot posibilul cat sa fie acceptate. Nu au reusit niciodata.

Reissa isi lua din garderoba corsetul de un rosu inchis ca al sangelui uscat, cu modele florale negre, fusta scurta din piele, dresurile cu plasa, cizmele inalte si geaca lunga si subtiere din piele, asemanatoare unei pelerine, neincheiata. In sfarsit se simtea ea. Se privi in oglinda pentru prima oara dupa ce murise. Era mai alba decat inainte. Ochii ei negri nu mai erau chiar negri, bateau putin spre gri si desi era moarta, ochii ei straluceau plini de viata.

Rachel isi lua niste blugi negri si stramti, cu talie joasa si un maieu negru mulat. Hainele ii scoteau in evidenta formele bine conturate. Se incalta cu niste bocanci inalti cat cizmele Reissei, incheiati cu sireturi pana la genunchi, cu talpa groasa de ar fi putut strivi capul cuiva cu ei. Isi lua pe ea si o geaca din piele, asemanatoare cu cea de pe Reissa. Rachel se privi si ea in oglinda si pentru prima oara gemenele nu mai semanau atat de mult. Candva, pana si culoara ochilorsi a pielii, buzlele, alunitele, toate erau la fel. Acum insa, culoarea ochilor lui Rachel se indreptau spre rosu, in timp ce ai Reissei se faceau gri. Erau amandoua albe la fata si in continuare aveau aceleasi trasaturi.

Rachel avea parul lung si tuns inegal si oarecum zburlit. Asa ca lua foarfeca si il taiase drept. Acum, avea parul egal, drept si fara breton, ce se scurgea in armonie perfecta pe langa fata ei. Imaginea lui Rachel amintea de imaginea inchipuita pe care o aveau oamenii despre vampiri. “De ce toti oamenii isi inchipuie asa vampirii? Si de ce toti si-ii inchipuie rai, creaturi ale intunericului? Adica, ar putea fi vampiri care sa se imbrace colorat, si sa iubeasca lumina, nu? Ce e cu toata fictiunea asta despre vampiri. Cred ca vampiri sunt defapt cei care se hranesc cu sange. Nu neaparat ca pot fi ucisi cu usutroi sau cu cruci sau daca ii vede soarele” gandeau fetele.

Reissa lua si ea foarfeca si isi cioparti parul in oglinda. Il scurtase pana la umeri, isi facuse breton si multe scari, apoi il ciufuli. Observa ca nuanta ei de blond incepea sa se deschida. Inainte sa moara, parul ei se inchidea la culoare si ajunsese aproape saten si astfel era confundata cu sora ei care era bruneta. Dar acum, parul ei parca se deschidea, iar in lumina lunii capata o stralucire aparte.

Cam astea ar fi fost ultimile detalii. Acum, daca cineva le-ar vedea din inamplare umbland pe strada, probabil nu ar fi recunoscute drept gemenele Schwartz care murisera cu luni in urma. Erau gata de plecare.

1. Inceputul

Stiti cum vorbeste lumea la sat, oricine are mai multi bani sau are alte gusturi de a-si amenaja casa e subiect de barfa. Dar barfa din aceea haotica, in care lumea inventeaza povesti ciudate pe care bunicii le povestesc nepotilor la foc iarna, povesti care chiar ajung sa fie crezute. Cand nimic interesant nu se intampla in jurul lor, oamenii scornesc povesti, mistere, legende, tot felul de lucruri care incep cu “se spune ca”, numai pentru a avea la ce se gandi noaptea, si a le da copiilor idei de joaca pentru a nu le sta in drum adultilor.

Familia Schwartz era o familie instarita; aveau o casa mare cum nu vedeai oriunde in satul acela si era decorata intr-un stil in care satenii aceea primitivi nu mai vazusera. Nu e mare lucru in zilele noastre sa cauti pe net diferite stiluri si sa-ti chemi acasa o firma de amenajari interioare, dar ce sa stie mosii si babele de acolo despre moda… mai ales la vremea aceea.

Numai pentru ca era diferita, familia Schwartz era subiect de discutie in tot satul. Unii spuneau ca “e mana necuratului in casa aia” in timp ce altii ii acuzau pe ascuns de vrajitorie. Fetele familiei, gemene, una blonda, una bruneta, nu au crescut intr-un mediu prea primitor. Ele erau dragalase, cu parul lung, cu rochite, jucause si dornice sa isi faca prieteni, dar oamenii le respingeau si isi fortau copii sa faca acelasi lucru. Le considerau ciudate doar pentru ca erau identice (diferenta consta doar in culoarea parului) si permanent impeuna. Astfel ca fetele nu au reusit sa isi faca decat o singura prietena, cu care au crescut impreuna. De fapt, familia Adler, care consta intr-o mama singura si fiica ei Lenore, era singura familie cu care se imprietenisera membrii Schwartz.

Cand fetele au implinit 15 ani, tatal lor a murit intr-un accident ce satenii il numesc “misterios”. Masina domnului Schwartz, cu el inauntru, a fost gasita rasturnata intr-o rapa la 5 metri adancime fata de nivelul soselei. Politia a spus presei ca adormise la volan, dar mama lor stia ca nu era asa. Si gemenele stiau ca nu era asa. Gemenele stiau adevarata cauza a mortii lui.

Lumea inventa tot felul de povesti ciudate, cum ca s-ar fi sinucis, sau ca i se controlase mintea sa o faca; ca mama gemenelor era nebuna si voia sa isi omoare toata familia sau ca era vrajitoare si ca avea nevoie de diverse organe omenesti pentru potiuni.

In urmatorii 5 ani casa a capatat un aspect bantuit. La fel si gradina. Nimeni nu se mai ingrijea de ele. Buruineile se catarau pe peretii cladirii care devenise casa tuturor paienjenilor si sobolanilor.
Timp de cateva zile nimeni nu mai vazuse un semn de viata din casa Schwartz, pana intr-o noapte cand au iesit toate 3 din sat pe furtuna, iar masina lor a derapat de pe drumul noroios de tara direct in rapa. Aceea a fost ultima data cand satenii le mai vazusera in viata.

***

Armagedonial nocis

Totul era rosu, cerul si pamantul deopotriva. Intunericul  era lumina acestui loc, iar sangele apa. Era imaginea unui oras gol si infiorator de silentios, peste care s-a pus o patura rosie.  Pe ici, pe colo, mai aparea cate un om intins. Fiecare om era intins altfel, fiecare arata de parca ar fi cazut, de parca ceva l-a luat prin surprindere.

Cand un om se trezea, aparea un fel de umbra langa el, ii intindea o mana si il ridica. Erau niste umbre ciudate, cu siluete asemnatoare celor umane, erau materiale si se deplasau atat de usor de parca ar fi zburat. Una din ele s-a intors si am vazut ca avea chip uman, si un fular alb la gat.

Inainte sa pot observa si altceva, cineva din spatele meu m-a prins de gat si mi-a rasucit trupul in alta directie.

Ma aflu acum in fata unei oglinzi. E chipul meu si ma studiez cu atentie. Sunt imbraca intr-o pelerina neagra, fara gluga si cu gatul descoperit iar corpul meu seamana cu cel al unei “umbre”. In spatele meu nu se vede nimic, decat negru si o mana abia detectabila ce ma tine de cap intr-un mod ciudat, putin inclinat si cu parul ridicat. O alta mana din spate ridica o sabie si mi-o pune la gat.

Sunt martora decapitarii mele. Imi infige sabia adanc in gat si ma taie imprejur. Vad sangele cum se scurge si mi se usuca gura. E o cascada atat de frumoasa si de limpede…  mi se face sete, as vrea sa-mi gust sangele, as vrea sa cunosc o persoana cu sangele atat de frumos, de inmiresmat si de apetisant ca al meu si sa o sec  de el. Mi-e sete de sange.

Sabia a ajuns la osul gatului si acum se chinuie sa il strapunga. De abia acum a inceput durerea. Gatul meu refuza sa se despice iar sabia nu se da batuta. Ma doare de innebunesc. Ma doare atat gatul cat si capul. Ma abtin sa nu tip si sa nu vars lacrimi. O voce interioara imi zice ca nu am voie sa fac asa ceva, imi zice ca trebuie sa fiu tare. Dupa mult timp de tortura in sfarsit sabia mi-a invins gatul.

Mana din spatele meu imi pune capul la loc pe corp si imi infasoara gatul cu un fel de fular alb apoi imi trage gluga pe cap. Imi indreapta trupul in alta directie si ma elibereaza.

Sunt in mijlocul drumului de mai devreme iar in fata mea sta un om mort. Deschide ochii si se se uita rugator si intrebator la mine. Eu ii intind mana si il ridic de acolo. Ne indreptam amandoi spre intunericul meu si lumina lui. Spre locul in care el va afla toate raspunsurile si va alege directia in care va porni. Poate porni spre iad sau spre rai sau poate alege gresit si sa ramana ratatcit pe pamant. Poate alege si alte lucruri carora noua nu ne sunt dezvaluite.